Blogul lui Razvan Adolf Codrescu

.


S-au încercat până acum câteva răspunsuri în problema credinţei marelui artist gânditor, fiecare emiţător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul gânditor român este şi el o fiinţă plină de contradicţii, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte psihologia modernă abisală. Dar marii artişti, cu înzestrările lor, atât de bogate şi variate, resimt, trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobişnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreţine în personalităţile înalt creatoare o polaritate,o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe, care pune în gura unui personaj al său celebrele cuvinte… „Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust… ” „Două suflete locuiesc în pieptul meu”, adăugând şi „unul vrea să se despartă de celălalt”.
Dacă olimpianul neoclasic german mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut (cum îl numeşte distinsa eminescologă italiană Rosa del Conte) în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat cu cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului prin care se simţea închis de necesitate. Şi în căutările lui înfrigurate, pătimaşe, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţă, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi adevăruri supreme.
Procesul cunoaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, dar patima căutării a învins brevitatea existenţei.
Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica şi monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, născută Juraşcu, erau călugăriţe (una din ele era chiar stareţă la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spaţiul Moldovei de nord păstrează şi astăzi reputaţia unui teritoriu încărcat de aura credinţei, Grădina Maicii Domnului, prin numărul impresionant de chinovii ce-l acoperă. Aşa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele şi cântările mănăstireşti.
Pe de altă parte, „Mihai a dobândit primele învăţături de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchile vechilor scrieri bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau toată tradiţia ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului vechi, şi, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie şi dăinuirea neamului.
Ceilalţi dascăli i-au fost natura şi satul, în prima descoperind frumuseţea Creaţiei neatinsă de mâna omului şi loc al libertăţii absolute, în al doilea înţelegând rânduielile din veac şi gândirea tradiţională, izvor al creaţiei populare, devenită şi unul din izvoarele viitoarei creaţii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins şi rădăcinile cunoaşterii şi ale credinţei, crescând împreună, într-o perfectă convergenţă.
Dar ieşirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspre ale şcolii care-i constrângeau libertatea l-au îndemnat la un refuz, exprimat mai întâi în fugile de la şcoală înapoi acasă, „la sat şi la pădure”. Apoi un sâmbure de răzvrătire mijind în el, l-a determinat, în pragul adolescenţei, la părăsirea casei părinteşti şi la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!
Ceea ce se mai întâmplase în acei ani ai primei adolescenţe fusese o experienţă dureroasă, cu urmări prelungite până târziu în gândirea poetului. Moartea unei fetiţe din Ipoteşti, de care se îndrăgostise copilăreşte, a contribuit şi ea la depărtarea de locurile până atunci iubite, pădurea şi satul. Într-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise pentru întâia oară cu moartea, întâlnire care, pentru cei foarte tineri, e un şoc greu de îndurat, iar pentru gândul lui neliniştit, mereu plin de întrebări, a generat grave îndoieli în legătură cu sensul însuşi al vieţii. Şi pe măsură ce căutătorul nesăţios de cunoaştere avea să-şi extindă tot mai larg orizontul informaţiei, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare, la Viena şi Berlin, între anii 1869-1874, au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de cuprinzător. În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informaţii: istorie şi filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică şi ştiinţe exacte. Frecventa şi muzeele, sălile de teatru şi concerte, bibliotecile, anticariatele şi citea toată noaptea.
Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling, a citit enorm, a meditat şi şi-a însuşit unele puncte de vedere care se regăsesc fie în note, fie adesea în operă. În materie de cunoaştere filosofică, de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinţei. De altfel, el începuse traducerea Criticii raţiunii pure a lui Kant încă din Bucureşti şi avea s-o termine aici, în străinătate.
Subiect cunoscător-obiect cunoscut, numen-fenomen, timp-spaţiu… În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp şi spaţiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertăţii sale potenţiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoaşterii comune, a tot ceea ce limita desfăşurarea forţelor lăuntrice ale fiinţei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenţei, aşa cum era conceput în normele şi rânduielile credinţei, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescenţă. Şi de la acea pagină, Elena, care consemna dureroasa, de neînţeles despărţire a sufletului de trup, până la Mortua est, poem publicat în 1871, întrebările au sporit întruna, relevând prin îndrăzneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socoteşte, după vechea structură mentală, pe iubita de purităţi angelice ca fiind sortită lumii celeste, raiului, sugerat în câteva imagini strălucite, care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însă, cealaltă latură nou apărută în fiinţa sa respinge ideea răsplăţii paradisiace pentru îngeri. Antinomia propriilor rânduri e resimţită ca atare de erou într-un chip vădit dramatic:

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtuneGândirile-mi rele sugrum cele bune…Când sorii se sting şi când stelele pică,Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Gândirile rele sunt ale rebelului a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea aşezare a minţii, consacrată de credinţă. Violenţa contestatară a ultimei strofe desfide însuşi sensul lumii:
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,Trăit-ai anume ca astfel să mori?De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.
Este de observat însă că un dacă (de e) precede definirea sensului de întors şi ateu, aşadar doar dacă moartea ar fi singurul ţel al vieţii, atunci sensul ar primi aceste atribute.
De altfel şi Mortua est şi Înger şi demon (din aprilie 1873) pedalează pe aceeaşi dorinţă violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume şi în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Prezenţa îngerului nu ni se pare însă o necesitate de structură a poemului, antinomică, ci o expresie a scindării lăuntrice a poetului, a polarităţii specifice eminesciene, mai vizibilă în perioada titanismului său de tip asemănător celui al Sturm unt Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyhé, divizate, se vor întâlni şi mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potenţate însă.
Adâncirea filosofiei kantiene conferă o altă tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul- gânditor încearcă o stranie, dar foarte originală sinteză între categoriile de timp şi spaţiu şi metempsihoza din filosofia vedică. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sărmanul Dionis îmbracă un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp şi de spaţiu ne introduce în altă ipostază a aspiraţiei eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoaşterii. Din moment ce timpul şi spaţiul nu au existenţă obiectivă, ci sunt expresia intuiţiei fiecăruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul şi viitorul se află în noi „ca pădurea într-un sâmbure de ghindă”. Şi, ca atare, s-ar putea găsi modalităţi de depăşire a acestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpunere după voinţa noastră în trecut sau în viitor.
O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerată de gnostici, dar denunţată ca apocrifă de neoplatonici şi, în special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadă istorică dragă lui Eminescu). Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deşi monah, deci cu viaţa închinată Domnului, el studiază filosofia şi magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola şi, pe deasupra, mai are şi o iubită, Maria. Şi, la sfatul maestrului care-l ispiteşte (căci în realitate Ruben e satan) să-şi depăşească firea şi să ajungă să participe la eternitate, lăsându-şi umbra în loc şi luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui şi cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică. Ajuns în Lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întâlnite şi de iubirea absolută a cuplului) şi începe să schimbe înfăţişarea peisajului cosmic, de nu-l mai satisface. Adaugă doi sori şi trei luni pe cer, îşi construieşte un palat uriaş din munţi şi codri şi dă lumii selenare o frumuseţe de neînchipuit. Fericiţi şi puri (Maria are o înfăţişare şi o comportare angelică, ea făcându-şi rugăciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi acelaşi vis în fiecare noapte şi anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuită domnea în acest tărâm divin, plin de muzici cântate de îngeri. Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului se naşte o dorinţă aprigă de a şti ce se ascunde în acel loc tainic. Şi, deşi Maria şi îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunţă, ba chiar începe să creadă că, după voinţa
sa, se mişcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic şi cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorinţe: „Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”. Nu rosteşte cuvântul întreg şi, ca şi Lucifer, cade „trăznit şi afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade şi ea „ca o salcie neguroasă”, reproşându-i dureros soarta ei.
Revenit pe pământ, eroul reintră în existenţa de mai înainte, întâmplările pornesc de unde s-au întrerupt şi, în cele din urmă, Dionis şi Maria se căsătoresc. Perechea lor înfăţişează… „Chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala”.
Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, căutător de cunoaştere absolută, încearcă să spargă ultima graniţă a interdicţiei, arogându-şi rolul arhetipului demonic, care, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pământului. Dar Dan a făcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a împins la nefasta aventură cosmică n-a fost propriu-zis lipsa lui de credinţă, ci ispita în care l-a făcut să cadă maestrul Ruben, în care se ascundea satana. Setea lui de absolut în cunoaştere n-a fost decât condiţia pentru ca tentaţia sau cursa întinsă de Ruben să-şi producă efectele. Iar participarea angelicei Maria la călătoriile în spaţiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar şi condiţie a cunoaşterii desăvârşite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyhé-ul eroului, ca şi în Înger şi demon?
Căci, pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţă creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturiseşte în Scrisorile IV şi V, cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care, din înger, zână sau crăiasă, devine Dalila.
Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură, simbolizând credinţa din fiinţa lui adâncă, a slăbit până la dispariţie.
Aşa încât poemul, de profunde semnificaţii, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinţei ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc şi cel al fiinţei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăşi, regina nopţii, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în „mausoleu mândru”.
Pustietate şi gheaţă, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „ţintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosneşte clopotniţa, toaca izbeşte în stâlp, iar arama clopotului, atinsă de „străveziul demon”, scoate „un vaer, un aiurit de jale”. Centrul înfiorătoarei pustietăţi e însăşi biserica. Şi ea, ruinată „cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru, pe pereţi şi iconostas, s-au şters icoanele: Abia conture triste şi umbre au mai rămas.
Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credinţa aceea care „zugrăveşte icoane în biserici” şi pe care, brusc, o raportează la sine: „şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici”. Mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria şi adolescenţa e limpede urmată însă de motivaţia pierderii ei: „Dar de ale vieţii valuri, de-al furtunii pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas”.
Rapelul acestui vers din registrul al doilea identifică simbolic ruina credinţei sale cu aceea a Bisericii, iar descripţia vieţii fără credinţă e sfâşietoare, finalul sugerând chiar moartea fiinţei sale. Cumplit pare a fi preţul cunoaşterii!
Înainte de această tragică mărturisire şi după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii şi cosmogonii, amestecând elemente de religii şi mitologii dacice, greceşti, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin şi poetul, în Mitologicale, şi, mai ales, în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredinţă sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu. De fapt, orizontul cunoaşterii sale se lărgise enorm, şi contradicţiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mitico-poetică urca tot mai sus. A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european în Scrisoarea I (cosmogonia şi apocalipsa) şi în Luceafărul, unde vede în zborul hyperionic creaţia continuând şi ajunge la tronul Tatălui ceresc, Care i se adresează ca unui fiu, „Cuvântului său dintâi” (Evanghelia după Ioan e citată în manuscris).
Şi, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existenţiale. A recurs la filosofia stoică şi eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înţelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureşului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate. A dorit stingerea în bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeţi fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărţire sau în De câte ori, iubito...
Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei şi adolescenţei. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca nişte clopoţei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor şi a fetelor care, de dragul Mariei, îşi piaptănă pletele:

De dragul MarieiŞi a MântuitoruluiLuceşte pe ceruriO stea călătorului.
(care amintesc cu emoţie întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel şi Paştile, cu solemnitatea înălţării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradiţională Hristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878.
„Christos au înviat din morţi,Cu cetele sfinte,Cu moartea pre moarte călcând-o,Lumina ducând-oCelor din morminte!”.
Sufletul lui, copleşit de suferinţă, se înalţă mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, şi două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare Luceafărului mărilor.
Aş vrea însă aici să întăresc afirmaţia mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus, de structura sa interioară, divizată şi contradictorie, geniul eminescian. De aceea am să reproduc un poem postum al său, mai puţin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet, scris cam în aceeaşi vreme cu rugăciunea care va urma. Iată poemul:
Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,Cu mintea depravată şi geniul trândav,Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristareŞi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic.Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o ştiu,Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu,Supus doar, ca nealţii, la suferinţe greleUnesc cu ele ştirea nimicniciei mele.Sfânt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău.Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:A vieţii osteneală o simt şi n-o combat,Aş râde doar de-o viaţă, dispreţuind-o toată,Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,Muncind în mine însumi, voinţa-n orice nerv,Peirea cea eternă din mine să o serv,Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci, –Şi dacă oare – a morţii mâni palide şi reciÎn loc să sfarme vecinic a vieţii mele normăAr pune al meu suflet sărman în altă formă?La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer,Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară,Migraţiei eterne unealtă de ocară?Nimic, nimic n-ajută – şi nu-i nici o scăpare.Din astă lume – eternă ce trecătoare pare,Gonit în timp şi spaţii, trecând din formă în formă,Eternă fulgerare cu inimă diformă,De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adânc rănită,Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…Şi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncăSpre culmea morţii mele ridic ş-ast’ dată încă.Ş-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?
Nu cunosc pagină existenţială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viaţă, atâta groază de posibilele reveniri (migraţia eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorinţă, neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieţii), dar şi atâta umilinţă şi dispreţ de sine (nimicnicia lui) încât existenţialiştii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca nişte snobi dezgustaţi de o viaţă oţioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creştină, însă izbucneşte dintr-o sinceritate sfâşietoare.
Dar iarăşi se trezeşte în el, în geniul apăsat de imperfecţiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Şi incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:
Răsai asupra mea, lumină lină,Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;O, Maică Sfântă, pururea fecioară,În noaptea gândurilor mele vină.Speranţa mea tu n-o lăsa să moarăDeşi al meu e un noian de vină.Privirea ta de milă caldă, plină,Îndurătoare – asupra mea coboară.Străin de toţi, pierdut în suferinţaAdâncă a nimicniciei mele,Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţaŞi reapari din cerul tău de stele,Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!
Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoaşterii şi al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se şi cerându-i înapoi tinereţea şi credinţa, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuşi, unificându-şi fiinţa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii şi monahiile încheie slujba la apusul soarelui.
De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credinţa izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce şi un tratament la bolniţa Mănăstirii Neamţ, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de linişte binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, aşa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit şi împărtăşit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, ziua lui Mihai). Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a sărutat mâna preotului şi i-a spus: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.
Şi ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paştele: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, viaţa tuturor, răsărind”.

Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga